În urmă cu puțin timp, s-a încheiat Campionatul Mondial de handbal feminin ediția 2015, unde echipa feminină a României a ocupat un loc mai mult decât onorant, cucerind medaliile de bronz, într-o competiție cu elita handbalului mondial.
După meciurile din grupă, unde practic echipa României a avut o prestație modestă, s-a produs ceva greu de explicat. Echipa României a început să aibă prestații uimitoare, reușind să umilească echipe cu pretenții, printre care campioana mondială en titre (Brazilia), o fostă campioană mondială (Danemarca) și pierzând la noua campioană mondială (Norvegia) după un joc în care a fost cel puțin egala acesteia și doar neșansa făcând ca echipa României să nu joace finala și să fie noua campioană a lumii.
Care este secretul acestui succes pe care nimeni nu l-a scontat la începutul competiției? Asupra acestui aspect nu am văzut pe nimeni să se aplece, pentru că o explicație există totuși. Este de necontestat că sportul românesc nu este într-o situație fericită. Subfinanțarea și corupția din sportul românesc sunt cunoscute de cei care au cât de cât legătură cu fenomenul. La fel și starea infrastructurii sportive precum si lipsa de atractivitate a tinerilor pentru sport, nemaiexistând motivația necesară practicării acestuia.
Și atunci care este explicația acestei performanțe sportive? Care a fost declik-ul acestor formidabile energii care au făcut ca fetele noastre să spulbere tot ce au întâlnit?
Să rememorăm.
După prestația modestă din grupe, un oarecare Gheorghe (pe numele lui Tadici) le-a făcut praf atât pe sportive cât și corpul tehnic, așa cum i-a venit lui la gură. Nici presa nu a fost prea darnică în aprecieri. Și atunci care ar fi explicația? Explicația, așa cum o văd eu, este furia. Furia care le-a cuprins pe aceste fete, care și-au irosit cei mai frumoși ani și de multe ori sănătatea, pentru a practica sportul lor preferat și care s-au simțit umilite. Este suficient să revedem time – out-urile solicitate de antrenor în momentele de cumpănă. Urmărind mimica sportivelor se vedea determinarea de pe fețele lor. Dar ce m-a marcat cel mai mult a fost strigătul pe care îl scoteau în finalul pauzei. Și merită amintit. La interogarea Valentinei Ardean Elisei „Pentru cine luptăm”? Toate sportivele strigau cât puteau: „Pentru noi”.
Acest lucru ar trebui să dea de gândit celor care le-au așteptat la aeroport la întoarcerea în țară și mă refer la autoritățile publice, nu la cei câțiva fani. Este de notorietate că ori de câte ori sportivii români obțin câte un rezultat mai acătării, demnitarii se înghesuie pe la aeroport pentru a se trage în poză cu Campionii.
Nici acum nu a fost altfel. Un singur lucru nu au înțeles autoritățile din această lecție. Sportivele nu au luptat pentru ca autoritățile să aibă cu cine să se pozeze. Nici măcar pentru țara lor. Au luptat pentru ELE.
O lecție dură, pe care se pare că autoritățile nu au înțeles-o, din păcate. România nu duce lipsă de sportivi talentați. Dar aceștia sunt sufocați de lipsa de interes al celor care ar trebui să se ocupe de sportul românesc. Și să-l susțină așa cum merită, finanțându-l după necesități, nu modic, așa cum se scrie în Normele metodologice, publicate în Monitorul oficial al României.
Am scris aceste rânduri numai pentru a încerca să determin autoritățile publice să înțeleagă corect mesajul transmis de niște sportive care aduc prestigiu țării lor, fără ca țara lor să facă ceva pentru ele. Primele oferite cu generozitate de Guvernul României nu rezolvă problemele cu care se confruntă sportul românesc. Și asta se poate citi în Raportul Curții de Conturi după controlul de fond efectuat la Ministerul Tineretului și Sportului și care raport spune că cel mai mare dușman al sportului românesc este chiar autoritatea publică responsabilă cu administrarea lui. Ceea ce spune totul!
Ștefan Popescu – președinte FRPS
Speak Your Mind